Incontinenţa Urinară

Definiţie
Incontinenţă urinară, adică pierderea involuntară de urină, reprezintă eliminarea de urină din vezica urinară ce nu poate fi controlată voit. De exemplu în Austria aproximativ 850.000 de femei şi 150.000 de bărbaţi sunt afectaţi de incontinenţă urinară. Aceasta apare dintr-o multitudine de cauze şi este posibilă la orice vârstă, deşi numărul cazurilor noi creşte odată cu înaintarea în vârstă. Statistic, numărul femeilor mai în vârstă afectate de incontinenţă urinară este dublu faţă de cel al bărbaţilor mai în vârstă.

Controlul continenţei este o capacitate dobândită în copilăria timpurie ca una dintre primele achiziţii din cadrul creşterii copilului, este un indicator de autocontrol al unei persoane. Cei afectaţi de incontinenţă suferă de o lipsă a controlului vezicii urinare şi cel mai adesea se simt izolaţi social iar calitatea vieţii acestora este sever afectată.

Incontinenţa urinară poate fi subîmpărţită în patru forme:

Incontinenţă cu imperiozitate: pierderea urinei acompaniată de  nevoia imperioasă de a urina (nevoie apărută brusc şi extrem de intensă).

Incontinenţă de stres: pierderea urinei apare fără avertizare sau fără nevoie urgentă de a urina în cazuri de efort (stres) a organismului, ex: tuse, râs, strănut, ridicare, transportare.

Incontinenţă de supraplin: cauzată de creşterea presiunii în vezica urinară. Dacă presiunea vezicii urinare depăşeşte presiunea din uretră, urina se eliberează strop cu strop. Fiziologic, această formă apare în cazurile unei prostate extinse sau în cazul unei disfuncţii neurogenice a vezicii urinare.

Incontinenţă reflexă: pierderea urinei apare datorită contracţiilor involuntare ale muşchilor pereţilor vezicii urinare. Nu există senzaţie de urgenţă de a urina. Acestă formă de incontinenţă este cauzată de o boală neurologică.

O formă specială este incontinenţa urinară extra-uretrală, cauzată de apariţia aşa numitelor fistule, conexiuni deschise între vagin şi vezica urinară.

Frecvenţa
Datele despre frecvenţa incontinenţei urinare în rândul populaţiei fluctuează puternic, probabil datorită caracterului tabu al bolii. Statistica o situează între 5% şi 25%. Incontinenţa cu imperiozitate apare la bărbaţii de orice vârstă, la femei acest tip de incontinenţă creşte odată cu vârsta. Incontinenţa de stres este cea mai frecventă formă la femeile trecute de 50 de ani. Incontinenţa de supraplin apare mai des la bărbaţi decât la femei.

Cauze
Cauzele incontinenţei urinare ( pierderea involuntară de urină), se diferenţiază în funcţie de care formă apare. În cele mai multe cazuri, pierderea urinei este un semn de perturbare anatomică sau funcţională.

Cele mai frecvente motive pentru incontinenţa cu imperiozitate pot fi: instabilitatea muşchiului vezicii urinare (Detrusorul), infecţia căilor urinare (ex: infecţii ale vezicii urinare), tumori vezicale sau uretrale, scleroza multiplă, tumori cerebrale, demenţa, consecinţa unui atac vascular cerebral, boala Parkinson, pietre ale vezicii urinare. Incontinenţa cu imperiozitate poate deasemenea să apară fără cauze vizibile. În asemenea cazuri, este desemnată ca fiind vezică idiopatică iritativă.

Cauzele pentru incontinenţa de stres includ deteriorarea mecanismului de închidere între istmul vezicii urinare şi uretră. Această deteriorare poate să apară ca urmare a unei intervenţii chirurgicale, leziuni sau întinderi ale ţesutului din timpul sarcinii şi naşterii. Cauze adiţionale pot fi deficienţele de estrogeni, ex: în timpul menopauzei, o slăbiciune a planşeului pelvin, prolapsul uterin sau o boală a vezicii urinare.

Incontinenţa de supraplin poate să apară dacă presiunea vezicii urinare se ridică deasupra presiunii din istmul uretral. Vezica urinară se goleşte de îndată ce este plină , adică este supraplină. Cauzele posibile sunt de obicei obstrucţiile drenajului, de ex.:

  • hipertrofia benigna de prostată,
  • îngustarea sau blocarea uretrei de către tumori sau pietre urinare,
  • leziuni ale nervilor, ex: în timpul neuropatiilor autonome din diabetul zaharat.

Incontinenţa reflexă apare prin pierderea coordonării sfincterului vezicii urinare, datorată leziunilor măduvei spinării.
Medicamente diverse, cum ar fi diureticele, anti-depresivele şi neurolepticele, precum şi alcoolul, pot să inducă incontinenţa urinară.
Forma specială de incontinenţă extra-uretrală apare doar în cazuri rare.

Diagnostic
În cazul incontinenţei urinare (pierderea involuntară de urină) medicul încearcă să pună un diagnostic pe baza culegerii unor informaţii despre forma şi severitatea incontinenţei în timpul discuţiei cu pacientul. O mulţime de detalii sunt importante,  de ex: când şi cât de des apare incontinenţa urinară, dacă este acompaniată de alte simptome cum ar fi dureri în toracele lateral sau tulburări de tranzit intestinal, dacă este imperios necesar să urinezi şi cât de puternic este jetul urinar.

Pentru a stabili incontinenţa, un aşa numit jurnal de micţiune (“mictio” este termenul Latin pentru urinare) poate constitui un ajutor important pentru aţi aminti perioadele, cantităţile şi alte circumstanţe ale pierderii urinare şi a urinatului. În afară de acesta, medicul va cere deasemenea informaţii despre alte boli şi în cazul femeilor, sarcini anterioare.

În urma întrebărilor, se va face o examinare fizică temeinică, care în cazul bărbaţilor va include un examen rectal şi de prostată. Femeile sunt examinate ginecologic. Testele de urina şi de sânge fac parte desemenea din cadrul procedurilor de bază de diagnosticare, precum şi analiza cu ultrasunete a vezicii urinare şi a uretrei, în cadrul căreia reziduul urinar din vezică poate fi determinat, măsurat cu precizie, etc.

În cazul în care este necesar pentru diagnostic, examinări suplimentare pot fi de ajutor.În funcţie de cauza presupusă a incontinenţei, examinările suplimentare sunt apoi indicate, ex: computer tomograf  (CT), endoscopia vezicii urinare (cistoscopia) sau determinarea PSA (antigenii specifici prostatei).

Terapie
Terapia incontinenţei urinare (pierderea involuntară de urină) este întotdeauna condiţionată de forma sau cauza bolii.
Pentru incontinenţa de stres, o gimnastică specifică a pelvisului ajută adesea pentru fortificarea muşchilor pelvini şi funcţia de închidere a uretrei.

Pentru deficienţa de estrogeni, lipsa hormonilor este suplinită cu medicamente. În unele cazuri ale incontinenţei de stres, este necesară intervenţia chirurgicală. În alte forme,  poate să fie de folos un training specific de mers la toaletă. În aceelaşi timp, pacientul trebuie să se asigure că are mereu o toaletă prin preajmă.

Pentru incontinenţa cu imperiozitate, este deseori indicată terapia cu medicamente anti-colinergice.
De obicei incontinenţa extra-uretrală are indicaţie chirurgicală,
Dacă incontinenţa urinară esta ea însăşi un simptom ce acompaniază o boală de bază diferită, este necesară o terapie ţintită asupra bolii fundamentale.

Măsurile de prevenţie
Antrenamentul fizic şi psihic sunt cele mai bune măsuri împotriva pierderii involuntare de urină. La primele semne de pierdere involuntară de urină, chiar dacă nu sunt mai mult decât câteva picături, ar trebui consultat un medic şi cerut un sfat profesional.
Un training de prevenţie pelvină este deasemenea indicat.

Training pelvin

Exerciţiul nr.1

  • Activarea stratului pelvin exterior
  • Staţi drept, picioarele puţin depărtate
  • Poziţionaţi o mână la marginea de sus a părului pubian, şi cealaltă mână în partea de sus a feselor sub coccis. Puneţi vârfurile degetelor uşor în acele locuri.
  • Încordaţi muşchiul pelvin, dar încercaţi să ţineţi abdomenul şi fesele relaxate în acelaşi timp.
  • Simţiţi o smucitură uşoară?
  • Dacă da, cu siguranţă aţi activat stratul pelvin exterior

Exerciţiul nr.2

  • Staţi în genunchi, aplecaţi-vă sprijinindu-vă pe coate
  • Depărtaţi genunchii, tineţi picioarele apropiate
  • Poziţionaţi-vă capul în mâini
  • Tineţi abdomenul şi fesele relaxate
  • Inspiraţi adânc:Relaxaţi pelvisul
  • Expiraţi:Încordaţi pelvisul

Exerciţiul nr. 3

  • Balansare
  • Întindeţi-vă pe spate, ridicaţi genunchii, picioarele depărtate
  • Întindeţi braţele pe lângă corp, cu palmele în jos
  • În timp ce expiraţi, încordaţi pelvisul şi muşchii fesieri şi împingeţi fundul în sus până când coapsele şi abdomenul formează o linie
  • Rămâneţi în poziţie timp de câteva momente
  • În timp ce expiraţi, rulaţi-vă spatele pe saltea puţin câte puţin

Exerciţiul nr.4

  • Exerciţii de ridicare zilnice
  • Staţi cu picioarele uşor depărtate (în funcţie de greutatea ce trebuie ridicată) cu spatele şi gâtul drept, şi umerii relaxaţi
  • Greutatea care trebuie ridicată trebuie să se afle poziţionată între picioare
  •  Aplecaţi-vă până la nivelul genunchilor, fără să ridicaţi fundul
  •  Ţineţi obiectul la nivelul corpului, încordaţi pelvisul şi aşezaţi greutatea pe muşchii picioarelor. Expiraţi în timp ce ridicaţi. Un impuls suplimentar este să îţi adresezi o comandă verbală în timpul ridicării: “alei-hop!” În timpul ridicării, coloana şi gâtul trebuie să rămână în poziţie verticală şi drepte.

 

Nota: Acest text serveşte ca informaţie generală. Vă rugăm să nu încercaţi să vă diagnosticaţi singur, consultaţi un medic specialist când simptomele şi manifestările şi-au făcut apariţia. Aceasta este singura modalitate în care simptomele pot fi evaluate, în mod corect, pe baza experienţei clinice şi a altor etape de diagnosticare.